Deturnarea faptelor istorice se întâlnește, de asemenea, în modul în care sunt înfățișate răscoala de la Tatar-Bunar, lupta mișcării muncitorești și a partidului comunist, trecerea Basarabiei la U.R.S.S. ca urmare a ultimatumului dat României în 1940. În manual se subliniază că „guvernul sovietic n-a recunoscut niciodată alipirea Basarabiei la România regală, el califica acțiunile ei drept un act de cotropire prin forță a unui teritoriu străin, contra voinței Rusiei Sovietice și a populației ținutului. Uniunea Sovietică a considerat întotdeauna că Basarabia este un teritoriu sovietic, iar locuitorii ei – cetățeni sovietici. De aceea socotea necesar să rezolve problema basarabeană pe cale pașnică, în conformitate cu dorințele poporului din ținut. (...) La 26 iunie 1940 guvernul sovietic a remis guvernului regal român o notă în care îi propunea să rezolve pe cale pașnică problema basarabeană. Guvernul român a acceptat propunerile URSS și iată că a venit mult așteptata zi a eliberării Basarabiei de sub ocupație”
7) Situația și politica României între cele două războaie mondiale sunt menționate numai în contextul tratării în manuale a unor evenimente care au avut loc în perioada respectivă.
În Manualul de istoria contemporană pentru clasa a X-a se arată, de exemplu, doar că „diplomația franceză a întreprins pași spre constituirea în Europa a unui bloc antigerman din state mici (Polonia, Cehoslovacia, România ș.a.), insistând pentru mărirea teritoriilor [acestora] pe seama țărilor învinse. În planurile antisovietice ale reacționarilor francezi aceste state au ocupat un loc însemnat. Clemanceau și-a declarat intenția de a înconjura Republica Sovietică cu o barieră de sârmă ghimpată. Orientarea antisovietică a sistemului de la Versailles s-a manifestat în întărirea – la granița de apus a țării sovietelor – a statelor burgheze cu regimuri reacționare; a apărut așa-numitul cordon sanitar (Polonia, România ș.a.). Antisovietismul s-a manifestat, de asemenea, prin ruperea din teritoriul sovietic a Pribalticii, Ucrainei de Sud, Bielorusiei de Sud, Basarabiei”.
8) Crearea P.C.R., dezvoltarea mișcării muncitorești din România, luptele clasei muncitoare pentru o viață mai bună, drepturi sociale, împotriva fascizării țării, nu sunt tratate expres în manualele cercetate. La unele din problemele menționate se fac doar referiri în contextul abordării altor probleme. Cele mai largi referiri, de pe poziția istoriografiei sovietice, se fac în Istoria R.S.S. Moldovenești pentru clasele a IX-a și a X-a. În carte se susține că „în cadrul luptei comune a oamenilor muncii din Basarabia și România împotriva asupririi sociale și naționale se întărea solidaritatea lor proletară, avea loc o apropiere între organizația comunistă a Basarabiei și grupurile comuniste din România. În martie 1921 a avut loc la Iași o conferință a grupurilor și organizațiilor comuniste, la lucrările căreia a luat parte activă o delegație din partea Basarabiei. În mai 1921 a fost creat Partidul Comunist din România, care s-a încadrat în Internaționala a III-a comunistă. Ținând seama de faptul că ocupația ținutului continua, organizația de partid din Basarabia a P.C. (b) R., în conformitate cu hotărârea Internaționalei Comuniste, a intrat temporar, în 1922, în componența Partidului Comunist din România”.
În manualul citat sunt remarcate doar acele evenimente din viața P.C.R. și din cronica luptei clasei muncitoare pentru dreptate socială dintre cele două războaie mondiale, care ar argumenta unele din tezele susținute de istoriografia sovietică oficială. Întotdeauna când vorbește despre evenimentele din România de după Primul Război Mondial care au legătură cu Basarabia, autorul folosește atât noțiunea de Basarabia, cât și pe cea de România, ca și cum ar fi existat două entități diferite. În manual se arată că „demonstrații și greve politice au continuat să fie organizate și în cursul anilor 1930-1933. În cursul anului 1931 oamenii muncii din Basarabia și România au manifestat în mod solidar împotriva răfuielilor sângeroase cu feroviarii din București, organizate de autoritățile române la 29 ianuarie”. Printre evenimentele importante care ar fi determinat în mare măsură „orientarea și mersul mișcării revoluționare din România și Basarabia” este considerat de autor Congresul al V-lea al P.C.R. În legătură cu aceasta, în manual se subliniază în special poziția Congresului în problema națională, arătându-se: „Congresul a determinat strategia și tactica partidului în revoluția ce urma să se producă. În cursul lucrărilor Congresului, multă atenție a fost acordată problemelor mișcării de eliberare națională. Congresul a înfierat politica de asuprire a maselor muncitoare ale minorităților naționale, a demascat politica românizării prin forță a Basarabiei. După Congresul al V-lea, al P.C.R., Comitetul Central al P.C.R. a început să acorde mai multă atenție conducerii organizației regionale de partid basarabene. După Congres, organizația regională de partid era condusă de revoluționari experimentați ca A. Talmazan, L. Bujor, S. Burlacenko, I. Boguslavski, I. Petrov ș.a.”.
