La primele ore ale zilei de 11 februarie 1866, un cupeu gonea către Mahalaua Sfântul Gheorghe din București, ducându-l pe Vodă Cuza în cel mai mare secret către arestul său, pregătit din timp. Cupeul, avându-l ca vizitiu pe onorabilul Stan Popescu din Ploiești, s-a oprit în fața unei case cu etaj aflată în proprietatea unui oarecare domn Ciocârlan, conspirator de frunte, căruia, iată, istoria nu prea i-a reținut numele.

Se întâmpla imediat după ce principele semnase actul de abdicare la palat, pe spatele încovoiat al unui căpitan, în vreme ce Capitala dormea. Prefectul poliției, Alexandru Beldiman, omul de încredere al lui Vodă, habar n-avea ce se întâmpla, fiind cu totul absorbit de un joc de poker în care norocul se lipise de el fantastic. De fapt, era acasă la C.A. Rosetti și era lăsat intenționat să câștige...

Câteva ore mai târziu, bucureștenii au aflat de abdicare. Am crede astăzi, când îl prețuim pe Cuza, că pe 11 februarie dimineața oamenii au fost indignați și au cerut explicații pe un ton furios. Că organizatorii loviturii de stat s-au ascuns, pentru a lăsa furia populară să treacă...

În realitate, străzile s-au umplut de oameni veseli, care puneau „fericitul eveniment” pe seama îndurării lui Dumnezeu. Prin mulțime erau și câteva fețe nedumerite, care stricau atmosfera. Pe la ora șapte, unul dintre acești sceptici – un ofițer tânăr – a lăsat în urmă petrecerea de pe Podul Mogoșoaiei și a intrat pe strada Știrbey-Vodă, căutând să ajungă la casa generalului Ioan Emanoil Florescu.

La destinație, a văzut cum casa era păzită de soldați. Când s-a apropiat de ușă, s-a lovit de silueta unui alt ofițer tânăr, care a rămas surprins să-l vadă pe oaspete:

- Ce faci aici, Polizule?

- Domnule căpitan Candiano-Popescu, am venit să-l văd pe domnul general Florescu!

- Ți-ai ales momentul… vezi că este în cabinet. Este pus sub arest și nu are voie să părăsească locuința.

Deși revoltat de situația în care îl găsea pe generalul care crease armata română modernă, Polizu și-a înfrânat dorința de a se certa cu Candiano-Popescu, pe care-l considera un trădător mizerabil. A intrat în casă și, câteva secunde mai târziu, l-a întâlnit pe Florescu. L-a găsit în picioare, cu spatele la fereastră, palid și grav. Și, în timp ce conversația dintre cei doi ofițeri începea să se lege, căpitanul Candiano-Popescu își răsucea satisfăcut o țigară. La cum mergeau acum treburile în țară, lumea era a lui...