Pierderea Basarabiei și atitudinea ostilă nouă a U.R.S.S., în timpul acțiunii de mutilare întreprinsă împotriva noastră de Ungaria și Bulgaria, se datorește celor care, dând mandate internaționale unui membru din guvern ca să încheie un pact de asistență mutuală cu un puternic stat vecin, nu numai că nu-l întreabă care a fost rezultatul negociațiunilor ce-a fost însărcinat să ducă, dar îi și ridică, prin simplă telegramă, calitatea în virtutea căreia negocia.

Am atras din timp atenția celor în drept asupra măsurilor de luat și a pericolului revizuirilor parțiale. Dar, în zadar.

Dumneavoastră, domnule general, cu un instinct național care mi-a fost dat să-l constat de numeroase ori, ați fost singurul român în țară care ați protestat contra cedării Basarabiei, cedare pe care – nu știu pentru ce rațiuni – diriguitorii noștri o considerau ca o primă de asigurarea Transilvaniei, în loc să vadă, cum ați făcut-o dumneavoastră, un prim pas al dezagregării unității noastre naționale, înfăptuită cu atâtea sacrificii de la 1916 la 1921.

Crezând că e de datoria mea să aduc la cunoștință Conducătorului Statului Român cele ce preced și repetând rugăciunea de a păstra un caracter strict personal și confidențial actului lui Litvinov, am onoarea să vă rog, domnule general, a primi încredințarea sentimentelor mele de prea înaltă stimă.

N. Titulescu

*

*    *

A fost Ion Antonescu impresionat de această scrisoare? Nu! Pentru conducătorul statului român, Titulescu era unul dintre marii vinovați al dezmembrării României Mari. De altfel, a și spus-o, cu ocazia unei ședințe de guvern care a avut loc în prima parte a anului 1942: „Să nu ne luăm după capriciile unor oameni. Politică se face și pentru istorie. Acum este justificată atitudinea guvernului italian, din cauza greșelilor pe care le-a făcut Titulescu, cu care am dus o luptă foarte dârză. Titulescu a făcut niște greșeli de pe urma cărora neamul românesc pătimește și astăzi. Nu sunt destule ocazii ca să spun că unul dintre cei mai vinovați oameni politici ai noștri a fost el”. Trecuse un an de la moartea lui Nicolae Titulescu, iar Antonescu nu-l iertase!  

Bibliografie:

Arhivele Naționale Române, Fond C.C. al P.C.R.

Idem, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol.6