Când m-am înapoiat de la Montreaux în 1936 pentru Conferința Strâmtorilor, am avut o lungă convorbire cu Litvinov.

Și – lucru de mirare – ceea ce „puterea mea de convingere” pe care Ionel Brătianu, într-o scrisoare amabilă către mine, o declara irezistibilă, n-a putut face, văzul iscăliturilor chiar pe acte redactate într-o limbă ce nu cunoștea, a avut un efect miraculos.

„De data aceasta văd că lucrul e serios”, a spus Litvinov. „Vom semna deci pactul de asistență la Adunarea Societății Națiunilor, care are loc peste o lună”.

„Dar ce vom semna?”, am replicat eu. „Nu e mai bine să stabilim de pe acum textul convenției în chestiune? Eu sunt mereu acuzat a fi dat autorizare trupelor ruse să treacă prin România împotriva Germaniei, chiar când România nu este atacată. Ard de dorința de a vedea, în fine, scrisă negru pe alb, realitatea”.

Litvinov a răspuns că acceptă să redacteze un act între el și mine cu condiția ca să nu-l cifrez, să-l aduc personal la cunoștința guvernului român, dat fiind teama de indiscrețiuni.

Alătur actul redactat la Montreaux la 21 iulie 1936, atrăgând atenția domniei voastre că sunteți singura persoană în România care-l posedă.

Vă rog din tot sufletul să nu depuneți acest act la Ministerul de Externe și să nu-i comunicați conținutul ministrului nostru la Moscova, dat fiind că – cu regimul actual din Rusia – aș putea să fac un rău unui om care, după cum veți vedea, a avut la acel moment, bune intențiuni față de noi.

Prin articolul 1, asistența mutuală ruso-română nu era făcută contra unei țări special vizată, dar generală contra oricărui agresor european. În consecință, nu era vorba de un act îndreptat împotriva Germaniei, ci de un mijloc de a apăra securitatea României, și împotriva Ungariei, și împotriva Bulgariei.

Prin articolul 2, doream ca fiecare din cele două țări să intre în acțiune numai când Franța ar fi intrat în acțiune. Această clauză este reprodusă din tratatul ceho-rus, pentru că nu doream să apar mai catolic decât Papa.

Dar, cum Franța a tergiversat – precum îi este obiceiul – cu pactul unic propus de Mica Înțelegere, nicio îndoială că n-am fi refuzat unul din instrumentele de securitate care ni se ofereau pe motivul că n-am putut obține două, astfel ca să nu rămânem cu niciunul.

Clauzele esențiale care se impun, înainte de toate, atențiunii noastre, sunt clauza 3 și 4, acceptate în scris de Litvinov fără nicio condiție.

În adevăr, articolul 3 spune că: „Guvernul lui U.R.S.S. recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S., fără o cerere formală a guvernului lui U.R.S.S.”