Ori, ceea ce făcea forța României în fața Societății Națiunilor, e că se bucura în sânul acestei instituțiuni de o foarte mare majoritate, alcătuită în special din sud-americani, împotriva revizuirii.

Am spus prietenilor mei italieni că în pactul în patru, dacă Mussolini ar fi fost în locul meu, ar fi făcut exact ceea ce am făcut eu, care am luptat nu ca român, ci ca descendent al Romei, care – o dată cu sângele – ne-a infiltrat și iubirea moșiei părintești pe care o constituie țara.

Aș putea cita în cantitate voluminoasă, discursurile revizioniste ale Ducelui în favoarea Ungariei, încă înaintea sancțiunilor, în tot timpul cât a durat tratatul de amiciție dintre Italia și România.

În timpul sancțiunilor am făcut tot ce era omenește posibil pentru a împăca punctul de vedere francez favorabil Italiei cu punctul de vedere englez.

Delegația italiană de la Geneva a fost extrem de sensibilă pentru această atitudine. Și cum n-ar fi fost când, nu numai grație atitudinii mele, Italia n-a putut fi calificată de agresoare, dar când am ținut la Geneva numeroase discursuri publice de simpatie pentru Italia, din care-mi permit să extrag o frază:

„Politica ce-am urmat în materia sancțiunilor a fost linia dreaptă, dar linia dreaptă a glontelui  care-ți trece mai întâi prin inimă înainte de a-și atinge scopul”.

De altfel, pentru ca să se curme o dată chestiunea răspunderilor în materia snacțiunilor, întreb: Când statele lumii se-mpart asupra acestei chestiuni în două tabere – una care reprezintă planeta, iar alta, alcătuită din Austria, Ungaria și Albania, sateliții de pe vremuri ai Italiei – care ar fi fost ministrul de externe român care ar fi așezat România în tabăra a doua, iar nu în cea dintâi?

Cât despre afirmația că aș fi calificat pe italieni drept sălbatici la Societatea Națiunilor, ea constituie un neadevăr sfruntat – după cum o constată procese verbale în regulă semnate de Rüştü Aras, ministrul de afaceri străine al Turciei, Politis, delegatul Greciei, Purić, delegatul Iugoslaviei etc.

Eu am spus președintelui: „Je vous prie de faire cesser ce tapage” [Vă rog, faceți să înceteze acest vacarm – n.n.] (cauzat în tribune de italieni, lucru de care nu puteam avea cunoștință) .

Un jurnalist ungur a telegrafiat imediat la Roma că aș fi spus: „Je vous prie, faites sortir ces sauvages” [Vă rog, dați-i afară pe acești sălbatici – n.n.].

Cu toate străduințele ministrului nostru la Roma, n-am putut obține publicarea rectificării, nici reproducerea articolului din „Universul”, care punea la punct chestiunea.

De fapt, eu eram un antirevizionist înfocat.

Departe de a-mi face un păcat din aceasta, îmi fac un merit.

Italia, nemulțumită de soarta ei la Congresul Păcii din 1918-1920, era o țară revizionistă.

Nu o greșeală din parte-mi, ci o contradicție între interesele statelor noastre – România fiind satisfăcută, iar Italia nu – explică criticile aduse mie de presa ei, în ultimul timp.