Am zburat cu elicopterul nr. 03, care a făcut minuni. Acum, 03 este la Muzeul Aviației... Procedam în felul următor. Fixam elicopterul deasupra lor, iar tehnicul [de bord] lăsa cablul de la macara. Tehnicul era în legătură radio cu noi, pilotul și copilotul, și ne dirija: mai în față, mai în spate, la stânga, la dreapta... Noi lăsam cablul, iar cel de jos se prindea de centura din capăt. Nu era ca acum, cum face astăzi SMURD-ul, care are oameni pregătiți să coboare și să salveze. Acum sunt lucrurile mult mai bine puse la punct, noi nu aveam experiență pe atunci...

Am mai transportat și specialiști, care mergeau să evalueze pagubele, să repare podurile...

Chiar și elicopterul de la Bâlea a fost prins în misiunile acestea. La Transfăgărășan nu s-au întrerupt lucrările, dar când elicopterul nu avea de lucru, era chemat să ajute la acțiunile noastre.

Sistemul de alimentare pentru elicopterele cu motoare reactive era bine pus la punct. Luam kerosen de pe aerodroamele militare, de la gurile de alimentare ale MiG-urilor. Zburam mult, eram tânăr și nu simțeam oboseala. De multe ori nu mai reveneam la bază peste noapte. Rămâneam prin diferite cazărmi, unde primeam hrană caldă, sau dormeam în elicopter, la marginea localităților. Pentru astfel de situații plecasem cu hrană rece la noi, în pachete sigilate. Am plecat de la Alexeni cu hrană pentru zece zile: pâine de război, care punea în apă, conserve, ciocolată...

Apoi, cei din delegații, mereu ne întrebau dacă avem nevoie de mâncare. Aveam suficientă hrană să ajutăm și populația, dacă era cazul.

Mi se spunea uneori să aterizez într-un anumit loc. Aterizam și mă trezeam cu Nicolae Ceaușescu lângă mine. O dată l-am luat de pe o șosea, la Satu Mare, că nu era practicabil aerodromul. Venise în localitate, probabil, cu vreo autoamfibie, ceva... Când îl vedeam, luam poziția de drepți și îi dădeam raportul. El urca la bord și îmi spunea unde să mergem. Zburam într-o zonă și, de multe ori, dacă vedea populație, îmi cerea să aterizez acolo fără vreo planificare anterioară. Cobora din elicopter și stătea de vorbă cu oamenii. Pe noi ne trimitea să rezolvăm alte probleme cât stătea el de vorbă...

Din Transilvania am trecut în Moldova, pe Siret, Bârlad, Bahlui, Jijia... Și acolo am găsit prăpăd. Țin minte că în Moldova am salvat niște oameni care erau pe o casă. Când am ridicat ultima persoană, s-a prăbușit casa. Poate și de la curentul provocat de rotor...

Am ajuns până sus, la Bucecea, unde era o fabrică de zahăr inundată. Acolo, la Bucecea, l-am văzut pe șeful statului cum a pupat mâna unei bătrâne.

Ultimele misiuni le-am îndeplinit în sud, pe la Călărași. Se revărsase Dunărea... Am urmărit viitura până a ajuns în Deltă și la Marea Neagră.

Tot în perioada aceea s-a făcut apel la donații pentru sinistrați. Noi, cei din regiment, ne-am dat solda pe o lună.

Ce m-a bucurat foarte mult este că – deși am zburat în condiții periculoase – nu s-a întâmplat niciun incident, la nicio escadrilă. La sfârșitul lui iunie și la începutul lui iulie 1970 ne-am întors toți la Alexeni. Iar la unitate am găsit vrafuri de scrisori de mulțumire de la populația pe care am ajutat-o. Erau foarte multe scrisori, a durat luni până le-am citit pe toate...

În concluzie, s-a văzut atunci, pe timp de criză, ce pot să facă elicopterele și în următorii ani s-au mai înființat douăsprezece escadrile. Pentru asta, s-a stabilit la Ghimbav-Brașov fabrica unde au fost construite, sub licență, două tipuri de elicopter: Alouette și Puma”.

Sursa foto: comandor (ret.) Vasile Iurașcu, via Alin C. „Aripi Argintii” Ionescu