Curând, oltenii au început să simtă că se aflau sub ocupație. La începutul anului 1917, germanii au creat un sistem de rechiziții care au lăsat gospodăriile fără alimente și textile (lâna era la mare căutare). „Nici câinii, atât de trebuitori în ogrăzile țărănești, n-au avut o soartă mai bună. Majoritatea dintre noi n-am putut acoperi taxele puse pe fiecare câine în parte. Atunci, am fost obligați să le luăm viața, iar pieile să le predăm stăpânirii flămânde” (Manuscrisul Pantelimon, f.19).
Treptat, indignarea a lăsat loc furiei. În primăvara anului 1917 oamenii au ieșit la muncă, pe ogoare. Și, deodată, în timp ce bătrânii, femeile și copii se aflau pe câmp, s-au auzit focuri de arme dinspre Dealul Bujorăscului. În zilele următoare, focurile de armă s-au auzit din nou. Așa s-a aflat că un grup de soldați români, condus de învățătorul Victor Popescu, din Valea Apelor, ataca patrulele germane. După ce pocnetele de arme încetau, din păduri apăreau cai cu harnașamente germane, fără călăreți. Erau pătați de sânge omenesc, alergau speriați și nimeni nu se putea apropia de ei.
Germanii au pus preț pe capul învățătorului Popescu și s-au găsit trădători care să-l vândă. Cumva, s-a primit informația că partizanii s-ar afla pe dealuri, în Pădurea Gărdescului, aflată la sud de Comuna Roșia. Au înconjurat zona cu soldați și au început căutarea. Dar au avut lipsa de inspirație ca la câțiva metri în fața lor să pună populație civilă, ca baraj între ei și gloanțele partizanilor. Din rândul țăranilor s-a desprins însă o persoană care cunoștea locul în care se ascundea grupul lui Victor Popescu. A ajuns la el și i-a spus ce-l așteaptă. „Partizanii s-au îmbrăcat în civil, au intrat în rândul gonacilor și, laolaltă cu ei, căutau pe Victor Popescu, de urma căruia nemții n-au reușit să dea niciodată” (Manuscrisul Pantelimon, f.25).
Din nou, la comandamentul german de la Târgu Jiu a ajuns informația că într-o zi de sărbătoare (posibil Paștele anului 1917 – n.n.), Victor Popescu va asista la slujba ținută la biserica din Negomir, învățătorul și preotul respectiv fiind foarte buni prieteni. Germanii au organizat o patrulă care, în ziua respectivă, a plecat în viteză spre Negomir. Cu puțin timp înainte ca ulanii să intre în sat, cineva l-a informat pe preot despre pericolul iminent. „Popa îl dichisește [pe Victor Popescu] în odăjdiile diaconului și, cum el cunoștea bine cântările de răspuns la slujba divină, îndeplinește acest rol dificil fără scrânteli. Tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, mânuind cu îndemânare cădelnița până pe sub nasul nemților” (Manuscrisul Pantelimon, f.25).
Autorul manuscrisului nu a fost martor al celor două întâmplări povestite mai sus, dar ne spune că ele circulau printre oamenii locului... În schimb, a văzut cum, pe la jumătatea primăverii 1917, mai mulți prizonieri ruși fugiți din lagărul de la Turnu Severin, au apărut prin satele de la sud de Târgu Jiu. După ce au primit de la țărani alimente și adăpost, rușii s-au alăturat Grupului Popescu.
